Acasă la mine

Sambata asta mergem la Orasu’n bucate, un targ culinar aflat la a doua editie,  ce se desfasoara la fel la anul trecut, la Metropolis Center intre orele 9am si 7pm. Invita-ti prietenii la eveniment prin pagina special creata Orasu’n bucate de pe Facebook.

Pana acum si-au confirmat participarea la targ:

• - Readers Cafe, a doua gazda, ca si data trecuta.
• - La Bunataturi – magazin cu iaurt grecesc, branzeturi din Grecia, vinuri diverse, ciocolata si dulciuri belgiene, panetone si cafea din Italia
• - Fitto Cafe – fresh-uri, sucuri, deserturi si mancaruri proaspete, sanatoase
• - Alioli – restaurant cu specific spaniol
• - Agra Palace - restaurant cu specific indian
• - Casa Warsteiner – beraria germana
• - Pukka Food – magazin bio
• - Siam Thai – specific Thailandez
• - Terasa Doamnei – restaurant cu specific romanesc

Eu abia astept sa vad cu ce vin cei de la Pukka Food, pentru ca am vrut sa ajung la ei si inca n-am reusit, asa ca…ne vedem acolo!

In sfarsit cald! Prea cald! Cum era de asteptat, vremea in Romania a luat-o putin razna. Dar nu cred ca doar in Romania. Iar schimbarea climei ne afecteaza pe toti. Oare cati dintre noi realizam asta? Si cati suntem dispusi sa facem ceva?

M-am nascut intr-un oras mare, cu apa curenta, cu caldura in calorifere (mai mult sau mai putin, daca ne gandim la cat am tras in perioada ceausista, cand ma incalzeam cu sticle de apa calda), cu un anumit confort. De ce-am renunta acum la el?

Cel mai greu e sa faci schimbari, de orice fel. Sa schimbi stilul de viata, sa schimbi serviciul si sa faci in sfarsit ceea ce-ti place, sa schimbi locuinta, sa schimbi orasul, sa schimbi felul in care privesti lumea, sa-ti schimbi obiceiurile (proaste!), sa schimbi chiar si tara de resedinta.

Cand eram mica, visam sa am un loc al meu in care sa locuiesc cu viitorul sot, un apartament (la bloc) de cele mai multe ori, undeva in mijlocul unui oras ca minunatul nostru Bucuresti. Visul insa s-a remodelat in timp, transformandu-se inceteul cu incetul, iar acum imi doresc mai mult ca niciodata sa am o casa, pe pamant, nu la etajul 8-9-10….25, o casa cat mai micuta si chocheta, si o gradina imensa in care sa-mi cultiv singura legumele si fructele. Iar daca asta nu-i posibil in Romania, va fi posibil oriunde altundeva in lume, unde clima permite, solul e cel putin la fel de roditor ca al nostru si avem si resursele necesare. Daca pana nu demult toti fugeam la oras, acum din ce in ce mai multa lume alearga inapoi la tara pentru ca au realizat cat de important este ceea ce mananca, ce aer respira si cat de importanta este linistea sufleteasca.

…si plin de lumina sfanta tuturor!

Ploaia asta ne-a cam dat planurile peste cap: unde sa mai stai la o masa in curte, sub un copac plin de flori sa te bucuri de aer curat? Chiar si asa, statul pe prispa incarca orice baterie, oricat de descarcata ar fi ea. Te deconecteaza de la orice ganduri negre, orice griji si orice preocupari, mai ales cand ai in fata o gradina cu flori. Iar printre noi a mai iesit si soarele. Si nu o data!

 Gradina cu flori

Inca de dimineata a fost cald, chiar daca a plouat mocaneste, cat sa ude bine pamantul si sa umple toti papucii de noroi. Unde-ar mai fi farmecul de la tara, daca n-ar simti pamantul sub picioare? Cateodata ne gandim sa punem ciment sa facem poteca, dar asta ar insemna sa taiem orice sansa de crestere a ierbii in zona respectiva. Asa ca niste dale ico-colo asezate strategic cat sa pasesti pe ele fara sa aduni tot noroiul cand ploua sunt mai mult decat de ajuns. Insa, ce-mi pare rau e ca, fiind pamantul ud, nu am prea avut cand sa ma plimb desculta prin gradina ca sa iau energia pamantului. Sa simt tarana, pietricele si iarba cum ma gadila in talpi. Dar vine ea vara!

Vacanta asta de 3 zile la tara mi-a facut atat de bine! Chiar daca n-a fost tocmai soare si nu m-am putut plimba cum as fi vrut, iesirea la aer curat e oricand binevenita!

A inceput iar sa ploua. Galagios de data asta.  :-) Cateva poze din gradina…

 Cu pomi fructiferi

 Ghiciti ce-i aici?

Dar aici? )

 Va las cu ganduri frumoase si multa lumina in suflet!

Sunt in curte cu laptop-ul in brate. Mirosul asta sublim de flori de mar ma ademenit sa mai zabobesc putin. Nu adie nici pic de vant, nu stiu cate grade sunt, dar e atat de bine…cum sa nu vrei sa te scufunzi in mireasca asta imbietoare? Se intampla si asa o data pe an si asta daca ai noroc, caci se poate sa prinzi o vreme furtunoasa si sa scuture floarea, parfumul. Marul asta de nu-stiu-ce soi ne va mai bucura inca o data cu fructul sau aromat. Chiar nu stiu ce soi e, cert e ca nu-l prea gasesti in piata. Ceva ionatan, dar mai mic decat ionatanul din piata.

E aproape liniste. Nu vreau muzica, vreau sa ascult “linistea” asta placuta. Se aud trecand din cand in cand masini pe boulevard si cate un tramvai ratacit. E inca devreme, dar se simte totusi ca-i sarbatoare. E mai liniste decat de obicei.

Ridic ochii spre cer, e de un gri albicios, cu mici pete de nori gri mai inchis care inainteaza incet. Se insereaza incet, incet. Trag iar aer in piept si simt mirosul asta imbietor. Adica, marul asta a inflorit de cateva zile bune si eu nici n-am apucat sa-l savurez splendoarea. Unde am fost?! Langa mar, cuminti, stau in visin si-un cais, cu doar cateva flori. E primul an cand infloresc, asa ca nu le stiu rodul. Abia astept.

Chiar inainte sa-nfloreasca visinul!

Sosul pesto are un gust divin, il mananc cu salate sau pur si simplu intins pe paine. Merge foarte bine si cu paste dar si cu branza, iar gustul lui m-a cucerit definitiv. Acum un an habar nu aveam ce gust are sosul pesto, cu atat mai mult nu stiam ce e sau ce contine. Cred ca prima oara am mancat pesto de la borcan, cumparat dintr-un supermarket. Iar daca stau bine sa ma gandesc, este posibil sa mai fi gustat pesto la vreun restaurant in paste, doar ca nu i-am dat importanta. De cand am gasit insa reteta asta, l-as manca zilnic, asa de bun e!

Ingredientele de baza sunt

• busuioc (cred ca fara el nu se poate) – o punguta, aprox 50gr,
• rucola - jumatate de cutie/punga,
• patrunjel, vreo 2 legaturi sau 1 mare,
• nucile caju, cam 40-50gr,
• 1-2 linguri ulei masline
• zeama de la jumatate de lamaie,
• putina ceapa si putin usturoi,
• sare si/sau piper dupa gust,
• putina apa ca sa lege sosul.

Dupa ce au stat cel putin 2-3 ore la hidratat, nucile caju se macina in robot cu putina apa, apoi se adauga pe rand rucola, bucuiocul, patrunjelul si restul ingredientelor si se amesteca pana iese o pasta verzuie care miroase incredibil de bine. Reglez gustul sare/piper si cam asta e tot! Mare girja sa nu puteti prea multa apa, riscati sa rezulte o compozitie prea lichida. Deasemenea, daca nu stiti ce gust are rucola, poate ar fi bine sa gustati separat, s-ar putea sa nu va placa si-ar fi pacat sa stricati toate ingredientele. Rucola are un gust specific, unii spun ca e dulceag, altii ca-i amarui sau usor acid, rucola are pe langa gustul puternic si un miros pe masura: frunzele intregi nu miros foarte tare, in schimb atunci cand sunt rupte sau taiate vor elibera un parfum specific care s-ar putea sa-ti inhibe pofta de mancare. Prima data cand am mancat rucola, in salata cu salata verde, ridiche rosie si altele, mi s-a parut extraodinar de buna, insa a doua oara nu mi s-a mai parut la fel… Am continuat insa sa o cumpar si dupa o vreme nu doar ca m-am obisnuit cu gustul, dar a si inceput sa-mi placa la nebunie! Cantitatile folosite sunt orientative, n-am stat sa masor sau sa cantaresc nimic, am pus din ochi! De fiecare data iese altfel pentru ca nu cantaresc ingredientele. Daca ati gasit insa combinatia perfecta, notati-o si data viitoare veti avea acelasi gust!

Trebuie să recunosc că mă regăsesc aproape în întregime în postarea Simonei. Nu sunt convinsă însă în ceea ce priveşte consumul de carne, pentru că mi-a făcut destul de rău, dar branză sau chiar iaurt natural, de la mine de la ţară, în cazul meu poate fi ceva absolut necesar în situaţia în care mă aflu. Cei care mă cunosc ştiu că am fost întotdeauna o fiinţă fragilă, cu o constituţie de manechin pe care orice femeie poate şi-ar dori-o, de multe ori râvnită, alte ori arătată cu degetul pe stradă crezând că am ţinut vreo cură de slabire drastică de am ajuns aşa. Nici pomeneală, sunt aşa de când mă ştiu, iar prietenii care mă cunosc de-o viaţă pot confirma. Sunt mult prea slabă pentru înalţimea/vârsta mea, am încercat să mă îngraş în fel şi chip, dar a, rămas constant sub 45 de kg. Da, ai citit bine, SUB 45 de kg! De îngrăşat cu hrană vie ştiam de la început că n-o să mă îngraş, ci din contră, că există pericolul să slabesc şi mai mult, lucru care s-a şi întâmplat.

Încă de când am cumpărat cartea doamnei Elena Niţă Ibrian, TRATAT DE HRANĂ VIE, n-am putut să nu mă întreb ce caută printre reţete brânza de vaci, brânza de oi, untul şi smântâna, când vorbim despre un tratat de hrană vie, în condiţiile în care pe orice forum sau grup care abordează hrana vie exclude orice aliment de origine animală. Probabil că-mi scapă mie ceva, dar cu siguranţă ceva n-am înţeles de la început: de ce unele produse de origine animală, cum sunt oualele, sunt considerate atât de rele (ma refer la cele din ograda bunicii) şi apărătorii înrăiţi ai drepturilor animalelor le atacă vehement, susţinând că animalul/pasărea este chinuită? Găina face ouă fie că vrem noi să le mâncăm sau nu. Vaca dă lapte fie că vrem noi s-o mulgem sau nu. Vorbesc de găini şi vaci/oi crescute în ogradă, nu în crescătorii industriale, stresate şi chinuite.

Pentru că slăbisem foarte mult, ajungând chiar şi la 42 kg, am decis că e timpul să fac o schimbare şi să reintroduc pâinea dospită cu tărâte şi alte cereale, pâine pe care noi o facem în casă de ani de zile, pâine frământată cu mâna şi coaptă în cuptor cu gaze. Deasemenea, am crescut uşor procentul de legume fierte, iar de câteva săptămâni am început să mânânc şi puţină branzică şi unt de ţară. E adevărat că digestia e mai îngreunată, durează mai mult, dar în cazul meu nu aveam de ales. Îl las pe alţii mai pricepuţi să-şi bată capul cu enzime, proteine, vitamine şi încerc să “fur” de la ei tot ceea ce consider eu că mi se potriveşte. Mi-am ascultat corpul şi intuiţia când am decis să schimb stilul de viaţă într-unul cu hrană vie, iar acum îmi ascult instinctul de conservare mai mult ca niciodată. Nu am renunţat la delicioasele reţete raw vegane pentru că m-am obişnuit prea mult cu ele, continui să le prepar şi să mănânc salate cu o poftă încredibilă (da, am o poftă de mancare fantastică, deşi nu s-ar zice!) şi mi se pare că pe zi ce trece salatele sunt din ce în ce mai gustoase, doar că n-am mai avut timpul şi nici entuziasmul de a le mai posta.

Pe scurt, un an de raw vegan mi-a purificat corpul, dar în acelaşi timp m-a şi slăbit destul de mult. O să spuneţi că nu mâncam diversificat, că nu mâncam destule verdeţuri, dar adevărul e că mâncam cel putin două salate pe zi cu multe verdeţuri (mai mult nu prea avem cum) şi acele salate erau mereu altfel, în funcţie de ce avem prin casă şi de ce aveam poftă să-mi cumpăr. Deci nu vred că diversitatea a fost de vină, ci alte cauze mai profunde..

Cum m-a schimbat hrana vie?

1. Am învăţat că să mănânci sănătos poate fi mai uşor decât mi-aş fi închipuit vreodată,
2. Am descoperit noi alimente (nu auzisem de avocado, mango şi altele) şi am încercat gusturi noi,
3. Am realizat că se poate trăi foarte bine (şi mai ales sănătos) fără zahăr,
4. Am scos mare parte din “demonii” din mine (încă mai am mult de lucrat la capitolul ăsta),
5. Am scăpat de acnee şi de multe din punctele/petele lăsate de acnee
6. Am învâţat să zâmbesc mai mult
7. Am citit mai mult şi am căutat frenetic informaţii care să mă ajute să scap de anemie,
8. Am cunoscut persoane noi şi mi-am făcut mulţi prieteni,
9. M-am îndepărtat de unii prieteni sau mai bine zis s-au îndepărtat ei de mine,
10. ….şi multe altele pe care am să le ţin pentru mine. Sau poate am să le adaug pe parcurs aici. Hrana vie cu siguranţă m-a schimbat, nu m-aş mai întoarce la stilul de viaţă anterior, dar sunt conştientă în acelaşi timp că organismul meu are nevoie acum de mai mult de două salate şi un pumn de nuci. Şi în consecinţă trebuie să-l ascult. Dacă îmi transmite semnale de alarmă de ceva vreme, nu pot închide ochii şi nu mă pot face că nu le vad.

Am văzut cum hrana vie poate scoate tot ce-i mai rău din oameni, mai ales după ce am citit comentariile lăsate în pagina Simonei. Oamenii sunt departe de a fi perfecţi şi mai departe de a fi sinceri cu ei înşişi în primul rând, fiind prea ocupaţi să atace, să se certe, să se dea în ştampă.

Am tot stat. M-am gandit. Singura explicatie ar fi insecuritatea. Ba nu: nelinistea. Ah, stai! Ce-i sperie cel mai tare pe oameni e singuratatea!

Singuratatea, definita adesea ca stimulator de stari negative, depresive, potential periculoase, ea, singuratatea e cea mai temuta. Nu spunem ceea ce gandim de teama ca oamenii din jurul nostru se vor indeparta de noi. Ne vor cataloga dupa reguli si topuri numai de ei stiute si ne vor “impacheta” intr-o cutiuta pe care o vor tine incuiata pentru tot restul vietii. Ne vor uita. Nu va mai ramane nimic din noi.
Ne este frica sa fim noi insine. De ce am fi? E o goana zilnica dupa imagine, vanitate, concurenta…falsitate! Nimeni nu mai e adevarat, toti suntem niste minciuni ambulante care nu cautam decat sa facem celorlalti pe plac de teama sa nu ramanem singuri. Pentru ca o data ramasi singuri, n-am sti cum sa umplem golul ramas. N-as sti ce sa facem cu el, unde sa mergem, ce sa facem, cu ce sa incepem. Ne-am simti teribil. Am fi pierduti. De ce?! Pentru ca se spune ca oamenii s-au nascut sa traiasca in comunitati, sa aiba familii. Astfel ca si un moment de singuratate naste panica in sufletul nostru. Naste monstrii si aduce ganduri nu tocmai colorate. A invata sa ne administram pe noi insine devine astazi cea mai mare provocare. A invata sa te bucuri de propria ta persoana, fara televizoare, fara computere, fara telefone, fara radiouri, MP3-uri si altele asemenea e deja o misiune imposibila. Cel putin asa pare, la prima vedere. Cam asa este pentru majoritatea dintre noi daca nu dispunem de putin ajutor, daca nu suntem indrumati. Si chiar cu aceasta calauza, unii dintre noi refuza pur si simplu sa se bucure de un moment de liniste. Pur si simplu nu va sti ce sa faca cu el. Se va teme de tot felul de lucruri, de ganduri, de situatii. Va ajunge sa se teama chiar si de cel mai mic zgomot din casa. Pentru ca e singur.

Sa spui lucrurilor pe nume, sa spui ceea ce gandesti, sa-i spui adevarul prietenei cele mai bune sau colegei de facultate, sa dai sfaturi prin prisma a “ceea ce trebuie facut” si nu a “ceea ce i-ar placea lui X sa auda” este foarte greu. Tindem mereu sa lasam lucrurile sa se aseze asa “cum au cazut”, daca s-au asezat intr-un mod placut si deloc incomod pentru noi. Pentru ce sa schimbam ceva?! Sunt momente in care specialistii cred ca ar trebui sa ascunzi adevarul. Sunt de acord cu asta si sunt de acord dintr-un singur motiv: oamenii nu sunt inca pregatiti sa accepte adevarul, sa-l auda, sa-l inteleaga. Pentru asta trebuie sa lucreze putin cu sufletul lor, sa se priveasca cu adevarat in oglinda, sa se vada pe ei asa cum sunt cu bune dar mai ales cu rele, sa accepte anumite lucruri pe care nu le vor accceptate, sa se lupte cu ei insisi pentru a deveni mai buni. Doar atunci lumea va fi mai buna, cand oamenii vor intelege sa-si cultive sufletul si nu imaginea de sine. Doar atunci oamenii vor fi pregatiti sa auda si sa accepte si ceea ce nu le place.